Iniţiative în parteneriatul familie – şcoală

 

1. Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei tinerilor.
Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral – spiritual al acestuia.
Familia ocupa un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul dintre mediile de socializare şi educare din cele mai complete, datorită posibilităţilor pe care le are, de a-l introduce pe tânăr în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace.
Familia oferă primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale.
“Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual – moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa”. (M. Golu)
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra tinerilor se pot manifesta fie direct – prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect – prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care tinerii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţa hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viata, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale tinerilor, comportamentul lor sociomoral.
Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie – şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanta deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui adolescent.

2. Reglementarea ştiinţifică a unor norme educative impune colaborarea sistematică şi permanentă a celor doi factori de instruire, familie – şcoală, şi presupune unitatea influenţelor educative şi continuitatea muncii de formare a tânărului.
Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a adolescentului, şcoală impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea viitorului adult cu o singură condiţie – colaborarea cu şcoală.
S-au cam pierdut formele de comunicare între cei doi factori decisivi pentru formarea tinerilor. Au supravieţuit şedinţele cu părinţii organizate sistematic. În principiu, părinţii elevilor cu rezultate şcolare bune şi foarte bune sunt prezenţi. Dar unde sunt ceilalţi? Problemele sociale nu motivează absenţa lor, pentru că scoală are acelaşi rol educativ. Odată cu intrarea în şcoală problemele muncii de educaţie devin mai complexe şi odată cu ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru tânăr un mediu căruia trebuie să i se adapteze şi care va influenţa enorm dezvoltarea sa. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar familia rămâne implicata chiar şi în realizarea acestora. Fără participarea părinţilor efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arata şi H. H. Stern “orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţa din partea părinţilor”.
Poziţia unor părinţi care consideră ca odată cu intrarea copiilor în scoală rolul lor s-a încheiat, sau poziţia unor cadre didactice conform căreia şcoală poate totul fără a apela la sprijinul părinţilor sunt greşite. Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoală. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune.
Familia, oricâte merite şi preocupări valoroase ar avea în legătura cu educaţia tinerilor, nu va obţine rezultate pozitive decât în condiţiile în care acţionează împreună cu şcoala.
Procesul de colaborare se impune – amândoi factorii acţionează asupra aceloraşi persoane, urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv (evident cu mijloace specifice) şi deci, orice neconcordanţă, orice divergenţă, pot determina deficienţe în procesul dezvoltării tinerei generaţii.

Colaborarea şcolii cu familia se realizează în diferite forme:

  • comitetele cetăţeneşti de părinţi – sunt forme organizate de colaborare între şcoală şi familie ducând la perfecţionarea procesului de instruire şi educare a elevilor;
  • vizitele la domiciliul elevilor;
  • consultaţii individuale;
  • corespondenţa cu familia.

Vizitele la domiciliul elevului oferă posibilitatea de cunoaştere concretă a condiţiilor specifice din fiecare familie şi pe această bază se pot lua, de comun acord, măsurile ce se impun ca fiind cele mai adecvate în vederea asigurării unui progres continuu în dezvoltarea copilului. Vizitele sunt din timp planificate şi planificarea se referă la toţi elevii clasei nu doar la cei ce prezintă vreo problema. (S-au cam abandonat aceste vizite şi de ce să nu recunoaştem, se fac la elevii care solicită bursa sociala).
Formele colective de colaborare – adunări cu părinţii, consultaţii colective, lectorate pentru părinţi – pot îmbrăca structuri diferite şi pot avea conţinut variat. Astfel, adunările cu părinţii (organizate periodic) pot fi destinate fie unui bilanţ al activităţii elevilor (subliniindu-se contribuţia familiei, eventualele deficienţe – cu tact – şi măsurile ce se impun a fi adoptate), fie dezbaterii unor teme psiho – pedagogice în vederea informării părinţilor cu aspectele teoretice necesare activităţii lor practice (de pildă probleme ca: organizarea regimului de viata al elevilor în familie, orientarea şcolara şi profesională, alegerea şi dezvoltarea lecturii etc., toate în funcţie de specificul vârstei).
Lectoratele cu părinţii includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, sistematic organizate (pe şcoală), asigurând comunicarea unui sistem de informaţii, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie.
Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun .

Implicarea familiei în activitatea şcolară a copiilor se desfăşoară pe doua coordonate:
a) relaţie părinte – copil: controlul frecvenţei, al rezultatelor şcolare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral şi material;
b) relaţia familie – şcoală, contactul direct cu profesorul sub forma:

  • o reuniune de informare a părinţilor cu privire la documentele privind reforma curriculară;
  • consultarea părinţilor la stabilirea disciplinei (lor) opţionale, alcătuirea schemelor orare ale clasei şi programului şcolar al elevilor;
  • activarea asociativă a părinţilor prin Comitetul de părinţi pentru sprijinirea şcolii în activitatea de cuprindere la cursuri a tuturor elevilor, la îmbunătăţirea frecvenţei acestora, în organizarea şi desfăşurarea activităţilor extracurriculare;
  • lecţii deschise pentru părinţi, ateliere de lucru practice, vizite, excursii, serbări aniversare;
  • reuniuni comune cu elevii şi părinţii.

Prof. Matache Claudia, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 24, Bucureşti
Prof. Mălureanu Mariana,Şcoala cu clasele I-VIII nr.24, Bucureşti

Bibliografie:
1. Balan, D.Petrovai, S.Tinca, E. Raduly, „Ghid pentru părinţi”,Editura CCD,Cluj, 2000
2. Canfield Jack, „Supă de pui pentru suflet de copil”- Ed. Amaltea, Bucureşti, 2000
3. Faber Adele, Mazlish Elaine, „Comunicarea eficientă cu copiii – acasă şi la şcoală”, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2002
4. ***- „Educaţie pentru democraţie prin joc”, micro-proiect în cadrul programului PHARE PENTRU DEMOCRAŢIE, 1996-1997