Învăţarea autodirijată

 

Învăţarea autodirijată este un factor determinant în dezvoltarea integrală şi armonioasă a personalităţii şcolarului mic.

Învăţarea este un proces influenţat de un complex de factori: experienţa personală, succesele şi insuccesele, caracteristici personale, elemente de mediu şi alţi factori obiectivi.
Este de subliniat că factorii obiectivi sunt „filtraţi” subiectiv, în fond, este importantă maniera de percepere a acestora; ei sunt relevanţi doar subiectiv.
Este dificil să formulăm generalităţi cu privire la influenţa acestor factori asupra actelor de autoinstruire dirijată. De aceea îi vom sistematiza doar. Fiecare învăţător poate redacta fişe de observare a influenţei acestora asupra procesului de învăţare şi fiecare elev poate fi consiliat să-şi monitorizeze învăţarea prin prisma influenţei diferiţilor factori.
Oricum, nu sunt indicate abordările simplist-empirice (în aceeaşi măsură în care speculaţiile general-teoretice sunt considerate foarte riscante). Observaţia este cu atât mai justificată, cu cât ne referim aici, la autoînvăţare/învăţare autodirijată/autoinstruire (deci personalizare).

Ne referim pe scurt doar la condiţiile cognitive şi afective ale învăţării autodirijate.

Experimentele au demonstrat (J. Reischmann, 1999) că pot să înveţe autodirijat numai cei care au deprins deja învăţarea autodirijată. In plus, s-a constatat că autodidactul are următoarele caracteristici: flexibilitate (atitudinală), autoreflexivitate, curiozitate şi francheţe (atitudine deschisă, sinceră şi fermă), este logic şi analitic, este responsabil şi conştient de propria valoare, are o anumită rezistenţă, are o imagine pozitivă despre sine, dispune de strategii şi metode de învăţare, îşi evaluează autoinstruirea.
Autodidactul are capacitate individuală de a-şi organiza propria instruire şi o atitudine corespunzătoare (J. Reischmann, 1997). Subliniem că nimeni nu poate fi autodidact în orice domeniu. Competenţa de autoinstruire se specializează, ea evoluează în legătură cu practicile/activităţile individului într-un domeniu (G. A. Straka, 2000).
S-a formulat chiar un „model al componentelor” autoinstruirii (Friedrich şi Mandl, 1997). El dezvoltă o serie de competenţe motivaţionale (care ţin de „a dori” şi „a vrea”) şi competenţe cognitive (care ţin de „a putea” şi „a şti”) implicate în autoinstruire/învăţare autodirijată. Modelul se structurează pe ideea legăturii esenţiale dintre emoţii şi cunoaştere.
Helmuth Friedrich şi Heinz Mandl sintetizează modelul în schema următoare:

Criteriul eficienţei, susţin autorii, criteriul după care, în fond, se apreciază reuşita actului de autoinstruire, este convingerea potrivit căreia o persoană este capabilă să rezolve singură o problemă sau o sarcină; această convingere presupune autoatribuirea (ea este facilitată prin evaluare autocritică a succeselor şi insucceselor înregistrate, în trecut, în instruire).

Dintre factorii cognitivi cei mai importanţi remarcăm: cunoştinţele acumulate anterior, metacunoştinţele cu privire la propriile „puncte” slabe/forte, stilurile de învăţare şi mecanismele memoriei. Competenţa de a învăţa singur, de a te instrui singur include şi: capacitatea de a evalua pretenţiile legate de învăţare, dificultăţile şi profunzimea unor sarcini specifice domeniului. Strategiile de control (controlului) se referă mai ales la procedeele de autoevaluare. Un elev trebuie să devină capabil să deosebească sarcinile rezolvate de cele nerezolvate, să fie conştient de propriile limite şi posibilităţi cognitive, în sfera evaluării este inclusă şi aprecierea „resurselor sociale” (a sfaturilor de familie, prieteni, cunoscuţi).
Primul pas spre trainingul strategiei de învăţare vizează familiarizarea directă a elevului cu elementele (competenţele) cognitive şi motivaţionale. Al doilea pas presupune „încurajarea indirectă”, adică elaborarea unui mediu de instruire care să ofere posibilităţi de autoinstruire (Friedrich, Mandl, 1997).

Observaţii esenţiale

Pentru educator sunt esenţiale practic şi următoarele observaţii: trebuie descoperit care contexte contribuie la motivarea şi satisfacţia elevilor în autoinstruire; este necesar să se afle dacă autoinstruirea este percepută de elevi ca fiind „mai plină de succes” decât învăţarea dirijată; se pot cerceta temele şi tipurile de învăţare pentru a descoperi care sunt favorizate în mod deosebit de autoinstruire; formele de învăţare autodirijată orientate preponderent spre acţiuni practice întăresc/susţin motivaţia mai mult decât variantele sistematice ale instruirii directe; o învăţare care pune accentul pe concret, aplicată în contexte multiple, favorizează mai mult formarea competenţelor necesare rezolvării cerinţelor tot mai directe şi inedite; se recomandă combinarea în învăţare a etapelor autodirijate cu cele
îndrumate, precum şi alternarea cerinţelor/solicitărilor în instruire (pentru a evita suprasolicitările, demotivarea etc.).
Toate cercetările recente în domeniul pedagogiei autoinstruirii duc la rezultate/concluzii care susţin ideea necesităţii transformării fundamentale a culturii instructive tradiţionale, astfel încât cei care învaţă să poată „exersa” deja în procesul de învăţare „iniţiativa proprie” şi „activitatea autodirijată” – calităţi cerute, în fond, de oricare dintre viitoarele locuri de muncă.

Concluzii
 Învăţarea autodirijată (autoinstruirea) implică (următoarele competenţe): de a şti unde poţi găsi cunoştinţele necesare; de a şti ce cunoştinţe îţi trebuie pentru a rezolva anumite probleme;de a putea distinge ceea ce este important, de ceea ce este mai puţin important; de a putea distinge formele cunoaşterii (empirică/teoretică, bazată pe experienţă/pe revelaţie); de a şti cum s-a născut, cum a apărut o anumită cunoaştere; de a realiza conexiunile necesare şi de a considera diferenţele; de a putea recunoaşte limitele cognoscibilului.
Prin urmare, formarea competenţelor necesare autoinstruirii devine prioritară pentru şcoală; exersarea lor în învăţare este inevitabilă. Ştiinţa rezolvării problemelor va fi considerată tot mai importantă în viitor (Raport Delphi, 1998). Disponibilitatea aproape universală a oricăror cunoştinţe (ca urmare a mediatizărilor) duce la o maximă diversificare a locurilor de învăţare. Autoresponsabilizarea individului capătă o dimensiune din ce în ce mai importantă în sistemul de instruire.

Prof. Mălureanu Mariana, Şcoala cu clasele I-VIII nr.24, Bucureşti
Prof.. Matache Claudia, Şcoala cu clasele I-VIII nr.24, Bucureşti


Bibliografie:
Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, trad., Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991.
Cerghit, L, Neacşu, L, Negreţ-Dobridor, L, Prelegeri pedagogice, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Creţu, C., Psihopedagogia succesului, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
Delors, J., (coord.), „Comoara lăuntrică. Raportul UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în sec. XXI“, trad., Iaşi,Editura Polirom, 2000.