Educaţie pozitivă vs. educaţie negativă. Tu ce alegi pentru copilul tău?

 

 Principalii “artişti” în modelarea gândirii, comportamentului, educaţiei emoţionale, personalităţii copilului încă din primele luni de viata sunt părinţii, iar “actorul principal” pe care copilul îl “cunoaşte” şi simte încă dinainte de a veni pe lume este mama. Încă din perioada prenatală copilul crează o relaţie specială cu mama, ea transmiţându-i senzaţii, stări de bine sau de teama, îi aude vocea, îi simte mângâierile dincolo de bariere precum ţesuturile corpului, lichidul amniotic.

 Odată venit pe lume părinţii sunt principalii “artişti” care îi vor modela personalitatea copilului, modul în care gândeşte, simte, vorbeşte, se comportă, se îngrijeşte, trăieşte, se joacă, iubeste şi se lasă iubit, stilul de ataşament (atât de improtant în toate relaţiile sale ulterioare). Alături de părinţi sunt de cele mai multe ori bunicii şi alte rude, prieteni, persoane care au ca sarcină îngrijirea copilului (bone, educatori puericultori – în cazul în care copilul merge la creşă, iar mai târziu învatatori).

 In formarea educaţiei şi personalităţii copilului părinţii pot alege un mod de educaţie pozitiv, care să îl ajute pe copil să îşi formeze un stil de ataşament sigur, să se valorizeze sau o educaţie ce are la baza furnizarea şi implementarea unor convingeri negative care îl vor face pe copil să fie nesigur, anxios, trist, să îşi formeze o imagine de sine negativă.

 Părinţii care aleg să îl modeleze pe copil printr-o educaţie pozitivă, de respect reciproc şi încredere vor utiliza mesaje non-agresive şi non-persecutoare, potenţatoare.

Astfel, atunci cand copilul greşteşte nu îl blamează, ci îi explică de ce nu a procedat corect, îi spune ca toţi gresim şi împreună analizează ce au învăţat din aceasta gresală, îi oferă recompense verbale şi non-verbale atunci când are o reuşită  – îl laudă, îl atinge uşor pe umăr sau mână în semn de apreciere, îl mângăie pe creştet sau îi strange mana, îl valorizează şi îi scoate în evidenţă calităţile, îl ajută să îşi dezvoltea anumite abilităţi.

 Când părinţii aleg să modeleze copilul în mod negativ pentru a-l “căli pentru viaţă” şi mesajele transmise sunt inhibitoare.

Atunci când copilul greşteşte aceşti părinţi îl blamează, accentuează greşeala, spun tuturor despre aceasta pentru a-l “face de râs şi a se învăţa minte” pe copil, îl pedepsesc (şi de multe ori pedeapsa este prea mare raportată la vârsta copilului şi la fapta sa), nu îl implică în găsirea unor soluţii, nu îi oferă recompense nici atunci când face un lucru bun, ba chiar spun lucruri de genul “vezi că poţi, dar esti puturos” sau “data viitoare să faci mai bine”, îl compară mereu cu ceilalţi copii fară a ţine cont de abilităţile personale ale copilului, de limitele sale şi de ceea ce părinţii acelor copii investesc în ei.

Aceşti copii cară povara traumelor părinţilor sau a dorinţei “implinirii idealurilor părinţilor prin ei – “tu trebuie sa ajungi unde eu nu am reuşit să ajung, pentru tine mă chinui, pentru tine muncesc, eu nu am avut condiţiile pe care ţi le ofer eu”.

Un astfel de copil poate dezvolta anxietate de performanţă – nu mai face nimic de teama de eşec, pentru că neatingerea rezultatelor dorite şi cerute de parinţi aduce blamare, supărare, pedepsire, iar atunci copilul se blochează şi “nu mai face nimic”.

Copilul ai carui parinţi aleg educaţia bazată pe factori inhibitori, negativi poate somatiza şi acesta poate acuza dureri de burtă, greaţă, dureri de cap, afecţiuni dermatologice, enurezis nocturn (udarea patului noaptea), dar şi anxietate, stări de tristeţe care pot dezvolta episoade depresive.

 Investeşte-ţi copilul cu încredere, valorizează-l într-un mod realist, laudă trăsăturile pozitive, abilităţile pe care le are şi nu te concentra pe punctele slabe, greşeli, acceptă-i limitele (pentru că toţi le avem contrar a ceea ce tindem uneori să credem, toţi avem limite doar ca unii ştiu cum să accentueze şi „exploateze”  succesele şi să ţină în umbra eşecurile). Până la urmă succese şi eşecuri toate reprezintă de fapt experienţe de viaţă, datorită lor ne ştim punctele forte şi limitele.

 Gândeşte-te la copilul tău ca la un copăcel:

Rădacinile sunt convingerile (pozivive sau negative), educaţia, încrederea sau neîncrederea cu care îl investeşti.

Cum ţi-ar place să aibă rădăcinile: firave şi puţin adânci sau sănatoase, bine fixate în pămant?

Trunchiul copacului este rezultatul muncii tale, a ceea ce ai sadit. Dacă rădăcinile au avut un sol hrănitor – ceea ce i-aţi oferit voi, părinţii – dragoste, încredere, valorizare, suport şi trunchiul copacului va fi puternic şi sănătos. Dacă solul în care sunt rădăcinile a fost unul puţin primitor şi nehranitor – critici, pedepse, nemulţumiri, reproşuri – şi trunchiul va fi unul firav, chinuit, bolnăvicios.

Ramurile reprezintă aspriaţiile copiluului. Cu cât rădăcinile şi trunchiul sunt mai sănătoase cu atât ramurile sunt mai puternice şi se vor întinde mai mult spre cer.

 Ajută-ţi copilul să crească frumos, drept şi sănătos! Ajută-l să atingă cerul!

 

Până data viitoare aveţi grijă de copilul vostru şi de copilul din voi.

 Cu drag,

Iulia Păsărin, psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ