Copilul şi fobia specifică (frica de animale, apă, întuneric)

Fobia specifică este caracterizată de frică sau anxietate semnificativă clinic, provocată de expunerea la un anumit obiect sau situaţie temută, ducând adesea la un comportament de evitare.

Elementul esenţial al fobiei specifice îl constituie frica marcantă şi persistentă de obiecte sau situaţii circumscrise, care pot fi recunoscute clar – frica de întuneric, frica de spaţii închise, frica de fantome.
În perioada copilăriei, dar şi la maturitate, cu toţii avem griji şi temeri. Unii copii se tem de întuneric, animale, apă, alţii de monştrii şi fantome. Este normal să ne facem griji, să ne temem de anumite obiecte, situaţii pe care nu le-am mai întalnit până atunci şi nu ştim cum să le gestionăm. Pe masură ce ne maturizăm, unele dintre aceste temeri dispar, cum ar fi teama de întuneric, altele rămân, dar învăţăm să le controlăm, iar atunci cand nu reuşim apelam la o persoană care ne poate ajuta să înţelegem originea lor şi să controlăm aceste temeri, iar acea persoana poate fi psihoterapeutul.

Cele mai frecvente fobii sau situaţii generatoare de teamă sau anxietate în perioada copilăriei sunt:

  • teama de întuneric
  • teama de animale
  • teama de insecte
  • teama de apă
  • teama de teama de monştrii şi/ sau de fantome
  • teama de spaţii închise
  • teama de a nu lua note mici sau de a nu fi ultimul din clasă
  • teama că nu vei fi cel mai bun, că nu vei fi primul
  • teama de a fi respins, de a vorbi în public, de a bea sau mânca în public (ultimele trei încadrându-se în categoria fobiei sociale – subiect care va fi abordat într-un material viitor).

Cele mai întâlnite simptome în cazul fobiilor specifice sunt: creşterea tensiunii arteriale, accelerarea bătăilor inimii, senzaţia de gât şi/sau gură uscată, tremor, răcirea mâinilor şi a picioarelor, transpiraţie, senzaţie de greaţă şi/sau vomă, disconfort gastrointestinal, crampe musculare.
Pentru a vorbi de o tulburare fobică la copil, este nevoie să observăm anumite lucruri:
indiferent ce explicaţii îi dăm copilului, teama şi îngrijorarea nu se diminuează, ci rămâne la acelaşi nivel, uneori chiar se amplifică;
copilul face tot posibilul să evite situaţia respectivă, chiar acuzând dureri de burtă, cap, stări de vomă. Aceste dureri pot fi inventate, pentru a evita situaţia, sau pot fi resimţite de copil, ele fiind provocate de starea de tensiune pe care o resimte copilul;
teama faţă de obiectul sau situaţia generatoare de anxietate dureaza de cel puţin 6 luni în cazul copiilor şi nu scade în intensitate sau scade pentru o perioadă foarte scurtă, după care revine cu aceeaşi intensitate sau cu o intensitate şi mai mare.
Prin definiţie, fobia reprezintă o frică disproporţionată faţă de sursa care o produce, iar reacţii, cum ar fi grija exagerată sau reacţia de evitare sunt prezente. Persoanele cu fobie, copii şi adulţi, reacţionază atât fiziologic, cât şi comportamental şi subiectiv (senzaţia că nu se poate mişca sau din contră, tendinţa de a o lua la fugă), iar aceste reacţii impiedică dispariţia simptomelor, menţinând problema şi sporind starea afectivă negativă iniţială şi producând chiar simptome noi, cum ar fi anxietatea ancitipatorie.
Evitarea situaţiei fobice menţine anxietatea, pentru că prin evitarea permanentă a factorilor declanşatori, copilul nu învaţă că obiectul sau situaţia care îl sperie, nu sunt periculoase sau nu atât de periculaose pe cât îşi închipuie sau nu există în realitate (în cazul monştrilor, fantomelor).
Dacă în cazul adulţilor, persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată, la copii, acest element poate fi absent, mai ales dacă este vorba de copii mici.
La copiii care se confrunta cu o tulburare fobica, anxietatea poate fi exprimată prin exclamaţii, accese coleroase, stupefacţie sau agăţare de ceva sau de cineva. Adesea, copiii nu recunosc că fricile lor sunt excesive sau nejustificate şi nu pot recunoaste o detresa (deterioare in functionare) in legatura cu fobia asa cum pot face adultii.
Fricile de animale şi de alte obiecte din mediul natural sunt extrem de frecvente si de regulă sunt tranzitorii în copilărie. Un diagnostic de fobie specifică nu este justificat decât dacă fricile duc la o deteriorare semnificativă clinic (de ex., refuzul de a merge la şcoală din cauza fricii de a nu întâlni un câine pe stradă).


Sugestii pentru parinti
Daca si copilul dumneavoastra are anumite temeri fata de diferite obiecte, fiinte, fenomene ale naturii discutati cu el despre acest lucru, nu il ironizati si nu radeti de el, vorbiti-i despre temerile pe care le-ati avut si dumneavoastra copil fiind, iar in cazul in care vedeti ca aceste temeri persista si nu scad in intesitate apelati la o un psihoterapeut pentru a constata daca este vorba de fobie specifica sau de alta tulburare si pentru a incepe un demers psihoterapeutic in care copilul sa inteleaga care este motivul pentru care se teme, daca obiectul temerii sale este unul real si pentru ca el sa invete cum sa se relaxeze si sa controleze anxietatea pe care o resimte.
In cazul copiilor mici este estential ca parintii sa fie alaturi de ei in demersul psihoterapeutic. Psihoterapeutul va colabora cu parintii invatandu-i cum anume sa procedeze pentru a-l ajuta pe copil sa faca exercitiile recomandate si sa reuseasca sa isi controleze temerile. Din experienta personala stiu ca in cazul copiilor mici este foarte utila colaborarea cu parintii pentru a-l ajuta pe copil intr-un mod cat mai eficient, tehnicile utilizate la care se adauga suportul, rabdarea si dragostea parintilor facand ca rezultatele terapiei sa fie pozitive.
Nu uitati, ingredientele necesare pentru a-ti ajuta copilul in cazul fobiei specifice: colaborarea cu psihoterapeutul, rabdare, perseverenta, consecventa, suport emotional si dragoste!

Resurse:
DSM IV
Irina Holdevici, “Pshihoterapia tulburarilor anxioase”, CERES, 1998

 Iulia Păsărin, psiholog clinician şi psihoterapeut integrativ