Cuvinte potrivite

 

În relaţia dintre părinţi şi copii, la fel ca în orice relaţie, este important atât CE spunem, cât şi CUM spunem. Atitudinea, tonul, vocea, poziţionarea corpului, alături de cuvintele alese sunt lucruri de care este bine să ţinem cont pentru a face mai uşoară comunicarea.

CE spunem şi CUM spunem sunt lucruri la fel de importante?

Cu siguranţă, da. Atitudinea din spatele cuvintelor contează la fel de mult ca ceea ce vrem să transmitem. Atitudinea care-i face pe copii să fie atenţi şi comunicativi este: „Eşti un copil pe care-l iubesc, un copil capabil de lucruri bune. Acum avem o problemă care necesită atenţia noastră. Dacă înţelegem problema şi o conştientizăm, o putem rezolva.“ Atitudinea care-i înverşunează pe copii este: „Eşti nepriceput şi mă iriţi constant. Mereu faci câte-o prostie, iar ultima tâmpenie făcută nu arată decât cât de incapabil eşti.“ Cu toate acestea, nu trebuie să considerăm că doar atitudinea este importantă. O privire dezaprobatoare sau de repulsie răneşte mult, dar dacă cel mic aude şi cuvinte ca: „prost“, „iresponsabil“, „nepăsător“, „nu înveţi niciodată nimic“, este de două ori rănit. Cuvintele zăbovesc în suflet şi în minte, luând amploare. Şi nu rare sunt cazurile când copiii memorează cuvintele dure şi le folosesc mai târziu ca arme împotriva altor persoane sau chiar pentru a se defini pe ei înşişi. 

De ce „Te rog!“ nu merge întotdeauna

Cu siguranţă atunci când cerem mici favoruri ca „te rog, dă-mi sarea“ sau „te rog, ţine-mi uşa“, „te rog“ este o formulă de adresare care îndulceşte ceea ce altfel ar fi o poruncă dură: „dă-mi sarea“, „ţine uşa“. Spunem „te rog“ copiilor noştri pentru a-i modela în spiritul unei convenţii sociale. „Te rog“ funcţionează în momente de linişte, în lucruri mărunte. Dar dacă situaţia se schimbă?
Mama (încercând să fie drăguţă): Te rog, nu mai sări pe canapea!
Copilul (continuă să sară): …
Mama (mai tare): Te rog, nu mai face asta!
Copilul (sare din nou): …
Mama (dându-i o palmă copilului): Am spus „te rog“!
Ce s-a întâmplat? De ce a trecut mama de la politeţe la furie în doar câteva secunde? Este o reacţie des întâlnită: furia apare rapid când, deşi te-ai comportat drăguţ cu o persoană, aceasta nu te ascultă: „Cum îndrăzneşte să nu mă asculte, deşi eu i-am vorbit atât de frumos? Las’ că-i arăt eu!“ Când vreţi ca ceva să fie făcut imediat, este mai bine să vorbiţi cu hotărâre, în loc să faceţi o pledoarie. Un hotărât: „Canapelele nu sunt pentru sărit!“ ar fi rezolvat situaţia mai repede. Iar în cazul în care copilul continuă, poate fi pur şi simplu îndepărtat de pe canapea, repetând „Canapelele nu sunt pentru sărit!“

Uneori copiii răspund rugăminţilor, alteori, nu

Uneori copiii nu răspund pentru că sunt obosiţi în urma activităţilor avute şi aleg să ignore. Alteori, sunt atât de concentraţi la desenul animat sau la jocul pe calculator, încât pur şi simplu nu aud. Sau poate sunt atât de supăraţi de ceva ce li s-a întâmplat la şcoală, că nu mai au chef de altceva. (Ni se întâmplă şi nouă, adulţilor, ca după o zi obositoare la serviciu să nu prea avem chef de nimic.) Pe lângă aceste stări ale copiilor, iată ce mai poate fi de ajutor:

  • Cererea mea, ca părinte, este potrivită pentru vârsta şi abilităţile copilului? (Exemplu: Mă aştept ca un copil de şase ani să aibă maniere impecabile la masă.)
  • Copilul consideră cererea mea nerezonabilă? („De ce vrea mama să mă spăl în urechi? Nimeni nu se uită acolo.“)
  • Pot să-i ofer posibilitatea unei alegeri, în loc să insist asupra unui lucru CHIAR ACUM? (Exemplu: „Vrei să faci baie acum sau înainte să înceapă desenul la televizor?“)
  • Aş putea face schimbări concrete pentru a uşura situaţia? (Exemplu: cuiere mai la îndemână, coşuri de strâns jucării, rafturi mai jos etc.)

Nu uitaţi de umor şi de bună-dispoziţie

Dacă reuşiţi să vă motivaţi copilul prin umor, este grozav! Glumele şi buna-dispoziţie motivează copiii la acţiune şi înseninează atmosfera în casă. Problema e când rutina zilnică ne face să ne pierdem umorul. Un exemplu amuzant este al unui părinte care-şi transformă vocea în vocea unui personaj de desene animate pentru a-i cere copilului să facă anumite lucruri.

La final, să nu uităm poate cel mai important lucru: să nu înlocuim timpul petrecut alături de copii, cu timp în care doar le cerem să facă anumite lucruri.

Cu exemple din How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk, Scribner, A Division of Simon & Schuster, Inc. New York, 2012